Cum lumea zice ca de multe ori sunt un om al extremelor, incerc pe cat posibil sa le confirm asteptarile. In weekend m-am trezit cu un gand: gata, astazi imi dau jos pletele … ma tund … de unul singur. Mi-am facut o cafea cu ultimele trei lingurite de ness din borcan, am baut-o tot incurajandu-ma (you can dooo thiiiis) si dupa o ultima privire la pletele mele in oglinda de la baie (ce inca nu erau constiente de viitorul masacru), mi-am pus in functiune masina de tuns. Dupa vreo jumate de ora de chin si luminozitate din ce in ce mai crescuta in baie, relativ multumit, mi-am privit capodopera: era destul de ok. Apoi au inceput sa apara reactiile. Daca prietenii au avut reactiile scontate cu glume gen „Iar te-a prins politia!” sau „A ajuns DNA-ul si la tine”, partea feminina din viata mea a avut o reactie total neasteptata. M-am vazut cu o prietena mai pe inserat si nu m-a recunoscut. Apoi, prima ei fraza nu a fost salut, buna, hei, ci a fost o intrebare „De ce?” si intreaga seara mi-a aratat destul de clar dezamagirea. Mi-am zis ca asta e si am trecut mai departe.
Duminica am fost la bunica, iar reactia ei a fost „Vaaaaaaai, de ce te-ai tuns?! Uite ce cap urat ai acum!” (ce cap urat am?! – ca si fapt divers nu s-a referit la față). Nici ea nu a fost extrem de fericita vis-a-vis de alegerea mea, la fel cum si colegele de munca si-au aratat dezaprobarea fata de gestul meu, iar o prietena m-a pus sa-i promit la telefon ca nu ma voi mai tunde. La supermarketul pe care il frecventez o casierita mi-a transmis si opinia ei: Vai, dar de ce v-ati tuns? Aveati un par asa frumos!.
Concluzia este ca daca il voi lasa sa creasca, slabe sanse sa-l mai dau jos vreodata. Momentan este prea multa dezamagire in jurul meu!!!
Hai ca rau nu iti sta, doar ca nu suntem noi obisnuite cu tine fara plete! :)))
Dar marea majoritate inclina inspre plete :))