Deoarece sunt aproape un pustnic (cu un pic de exagerare) nu ma viziteaza foarte multe persoane, iar cele care o fac, ma suna in prealabil. Si cum lucrez in majoritatea timpului de acasa, se intampla sa se mai rataceasca cineva si bate la usa mea. Desi imi zic in minte “fuck off, nu ai sunat inainte, deci nu o sa raspund”, uneori imi calc pe inima si deschid.
De multe ori e cate un preot care cere bani pentru nu stiu ce biserica sau manastire. Cum sunt extrem de darnic cand vine vorba de religie, il masor din cap pana in picioare si dau un scurt „nu am de dat” si inchid usa.
Aproape la fel de des imi bat la usa diverse „ONG-uri” care strang bani pentru „cazuri sociale”. Pentru ca imi sunt un simpatic, pierd ceva mai multa vreme cu ei. Scot portofelul, ei se pregatesc sa ma treaca pe o hartie, iar apoi in treacat arunc o intrebare: aveti aprobare de la Primarie pentru a strange bani pentru cazuri sociale? Felul in care are loc schimbarea la fata este de-a dreptul senzationala si aproape mereu insotita de expresia „Huh?!”.
– Da, aveti nevoie de aprobare de la Primarie pentru a strange bani, nu stiati?
– Nu avem nevoie de aprobare pentru ca suntem pe spatiu public.
– Ce spuneti domnule? Cum nu? Primaria verifica ONG-ul, verifica veridicitatea cazului si apoi va da aprobare. Oricum, daca nu aveti, nu va dau. O sa sun si la Politia Locala sa va verifice.
Inchid usa si apoi direct la vizor cu un ranjet pe fata. Dupa discutia asta nu am vazut macar o persoana de asta care sa fi continuat sa ceara bani la restul vecinilor. Cu totii au sters-o. O faza de genul asta imi lumineaza intreaga zi.
Ultimii din punct de vedere statistic sunt martorii lui Iehova, care mereu imi dau pliante si vor sa vorbeasca. De departe ei ma sacaie cel mai mult.
– Dom`le, am treaba, nu am timp sa stau la discutii.
– Cand aveti timp, ca putem reveni?
– Nu stiu, ca uite, imi fac bagajele ca plec din localitate o perioada.
